mic jurnal de pe insula mea (2.1)

4 februarie – 24 februarie

4 februarie 2013

Au trecut 5 luni, cele 5 luni pentru care venisem pe această insulă. M-am hotârât să mai rămân alte 5 luni, încă nu mă pot despărţi de insulă. Încă nu mă pot întoarce.

6 februarie

Nici o veste bună din ţară. Credeam că am atâţia prieteni sau măcar buni amici. Sau măcar amici. Sau măcar oameni care ştiu de mine. Sau măcar oameni care s-ar solidariza cu alţi oameni chiar dacă i-au uitat. Le-am adresat tuturor o rugăminte. Doar câţiva au reacţionat în vreun fel după ce au aflat rugămintea.

8 februarie

L-am văzut azi noapte pe Corrado alergând prin ploaie. Pe via Dante.

9 februarie

Ieri am vorbit cu Laura. Mi-a spus ceva pentru care s-ar putea sa revin şi după aceste alte 5 luni la Sassari.

10 februarie

O surpriză frumoasă din partea Mădălinei. În acelaşi timp, ea îmi cere şi un lucru imposibil. Îmi pare atât de rău că e imposibil.

13 februarie

(…)
Fix o săptămână a trecut de când Michaela mi-a dat numărul lui Diego să-l sun să-l întreb dacă nu ştie de vreo cameră liberă (trebuie să-mi găsesc o nouă cameră în care să locuiesc; prima oară m-am mutat pentru că în locul meu a venit Daniela, sora Simonei, din Como, şi acum se vor bucura oamenii de pe insulă de tot ceea ce ea a învăţat să facă la Milano; a doua oară, acum, trebuie să mă mut pentru că în locul meu vor veni alte două persoane – Maria nu mai are bani şi e nevoită să închiriaze camera în care am stat eu pentru o sumă mai mare). Fix o săptămână, aşadar, de când mi-a dat Michaela numărul. Şi fix o săptămână de când n-am sunat. Ineficienţă 100 %.

(…)
Amintiri disparate din primul meu semestru la Sassari. Nu mai ştiu când şi cum s-au întâmplat, dar s-au întâmplat.

… A fost Daniela câteva zile la noi, nu ştiu câte, iar eu am dat de ea o singură dată, întâmplător, în bucătărie. Am vorbit 2 minute, apoi i-a sunat telefonul şi ea s-a dus în camera ei.

… N-am mai postat fotografia pe care mi-a trimis-o Kasia cu lacul pe care doar eu şi ea cred că l-am văzut din întregul autocar când am fost în excursie. Am întrebat după aceea pe toată lumea cum se numeşte lacul. Nimeni nu şi-a amintit că am fi trecut pe lângă un lac. El rămâne între mine şi Kasia.

… Joanna m-a invitat de fiecare dată în micile ei călătorii de pe insulă, dar s-a întâmplat că nu am dat curs nici uneia dintre ele. Dar Joanna mi s-a părut de la început o prezenţă atât de familiară, poate de aceea. Eu cred uneori că Johanna este încă aici.

19 februarie

M-a întrebat Andrei ceva pe facebook pentru SemneBune şi tot pe facebook i-am răspuns.

M-a întrebat:
Într-o lume 2.0, în care orice informaţie e la îndemână şi tabuurile au căzut, mai e loc de mister şi de imaginaţie?

I-am răspuns:

Spui că orice informaţie e la îndemână. Dar nu cumva tocmai de aceea nu o mai putem extrage, decât cu greu, pe cea relevantă, pe aceea pe lungimea de undă cea mai apropiată de ceea ce e? Apar şi „clonele” informaţiilor o dată cu ele. Şi adesea nu sunt tocmai după chipul şi asemănarea lor, sunt altfel (viteza de propagare a crescut o dată cu viteza de emitere). Şi atunci ce-am avea a face cu ele? Ne-am construi o lume altfel (şi ne-o construim). Halucinantul suprarealist, numai că el n-ar mai fi (şi nu mai e) doar în imaginaţia noastră, ci şi în realitatea noastră, deşi e adevărat că se puteau şi înainte confunda. Ei bine, acum avem o (pre)dispoziţie în plus de a le confunda. Ea e chiar în lumea noastră intimă, dar, cum spuneam, deja (destul de mult) şi în lumea cealaltă, care vine spre noi. Informaţia pe care noi ne-o luăm (gratis) este tot mai mult un produs al prelucrărilor şi imaginaţiei celorlalţi despre informaţia originară (a oricărei „surse” prime), care se propagă de pe un blog pe un altul până chiar în creierele noastre şi apoi pe blogurile noastre, de fiecare dată pierzând ceva, câştigând altceva. Şi jonglăm cu toate informaţiile astea, în oricare din straturile lor succesive. Şi atunci n-ar mai fi tabuuri, pentru că putem acoperi aproape toate posibilităţile. Mister da, pentru că nu ştim cum ar fi invers. Imaginaţie, la fel, pentru că le combinăm cum simţim, cum ne vine (deşi însuşi acest „cum ne vine” e deja haotic, aşa cum şi interpretarea şi reinterpretarea imaginii, ce ajung simultan la noi). Sau putem deveni prizonieri ai acestei lumi tot mai haotice, prizonieri ai imaginaţiei ei. Ne putem chiar pierde minţile (şi ni le pierdem). Era mai bine cu informaţia în stare „pură”, netrecută simultan prin atâtea şi atâtea medii până să ajungă la noi? E mai bine cu aceasta, „impură”? E doar altfel. Sigur e altfel. Suntem mai aproape de poezie aşa, uneori prea aproape. Asta poate ucide.

21 februarie

Jurnal în jurnal, cu Ofelia. Care îmi trimite o scrisoare din şirul epistolelor indiscrete dintre noi.

De fapt, întreg serialul “Epistole indiscrete” de până acum se găseşte pe LiterNet. Şi inclusiv jurnalul american. Acela însă a fost mai demult, nu se suprapune cu acesta din urmă şi nici cu jurnalul de pe insula mea. Când îşi notează un om gândurile undeva? Când nu le trăieşte (şi deci epuizează) până la capăt, presupun.

23 februarie

Doi oameni speciali: Dumitru Cioacă, din America, şi Lucian, din Elveţia. Pe domnul Cioacă nu l-am cunoscut decât virtual, dar s-a comportat pentru a doua oară ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă. Pe Lucian chiar îl cunosc de, ca să fiu riguros, aproape o jumătate de viaţă (chiar dacă nu ne-am mai văzut de o altă jumătate din această jumătate). Acum aproape o jumătate de viaţă, aşadar, la Căprioara, la un concurs internaţional de fizică, dar în acelaşi timp şi şcoală (sau vacanţă, mai mult) naţională de fizică m-a surprins nu atât prin fizica pe care o ştia (deşi o ştia), ci prin câteva observaţii de mare fineţe pornind, îmi aduc bine aminte, de la câteva fete care nu făceau nimic special. Doar treceau dintr-un loc într-altul al taberei, se opreau din când în când. Nici măcar nu vorbeau cu noi. Poate vă gândiţi că acest fapt divers n-ar conţine în el cine ştie ce prilej de meditaţie, în orice punct de observaţie te-ai afla. Nimic mai fals! Cu Lucian m-am reîntâlnit apoi la facultate, în nu prea multe momente, dar nu mai puţin relevante. Într-unul din ele mi-a spus că el ar vrea să îşi facă o editură. M-a surprins din nou, pentru că-l ştiam rupt de orice astfel de preocupări. Avea o lume interioară secretă, se pare, de care eu eram cel puţin străin, dar cu care m-am intersectat din senin când şi când.

24 februarie

M-am mutat! Când ies din bloc am în faţă palmierii minunaţi din piaţa Castello, iar în spate întreg centrul istoric al oraşului, pe unde atât îmi place să mă plimb. În cameră am net, muzică bună şi tot ce îmi trebuie pentru o existenţă modestă, dar frumoasă. Am nişte colegi de apartament liniştiţi (Grazia şi Stefano într-o cameră şi o studentă la Drept – pe care n-am văzut-o încă – în altă cameră), îi am pe Toni, Konstantia şi Mirco la cursul de italiană de la Facultatea de Medicină, care se încheie peste numai o săptămână, le am pe Marta, Michaela, Liudmila, Daria, Orla, Letizia şi o colegă nouă la cursul de pe Via Muroni. Am o prietena bună în Sardinia şi alte două prietene bune în Italia. Am câţiva prieteni în România pe care îi văd din când în când pe facebook, uneori le trimit mesaje, uneori îmi trimit ei.

Citesc poezie de calitate când mi se oferă această ocazie, atât în limba italiană, cât şi în română.

Sunt mai tăcut acum (Brigitta avea dreptate – nu avem de ce să vorbim prea mult, putem foarte bine tăcea), iar ceea ce se întâmplă ajunge mai frumos la mine.

Nu mi s-au rezolvat miraculos nici problemele de sănătate, nici problemele financiare şi, în general, nu mi s-au rezolvat, dar ele nu mă neliniştesc în acest moment. Aş spune că abia acum sunt liniştit.