Fort Worth-Dallas

Fort Worth

6-7 zgârie-nori în downtown (cu străduţe curate printre ei şi frumos luminate noaptea, ca de sărbatoare), Cultural District şi Historic Stockyards. te-ai aştepta să fie undeva şi oraşul.
aş putea să mă urc pe cea mai înaltă clădire din centru, şi tot n-aş ajunge cu privirea la casele unde îşi au reşedinţa locuitorii. aici distanţa dintre downtown şi orice alt punct al oraşului este foarte mare.
cu excepţia nopţilor, când puţinele baruri existente sunt luate cu asalt, downtown-ul este aproape mort. aici nu sunt oameni pe străzi şi nici multe maşini.
este foarte cald, dar nu ştiu cât de cald. în SUA se foloseşte Fahrenheit, şi n-am făcut transformarea în Celsius.


Where the West begins

ziua am stat la hotel, dar seara am primit o pălărie de cowboy şi m-am dus la Stockyards. am dat peste un şerif din timpurile alea (îmbrăcat astfel...), m-am plimbat pe Exchange Ave. şi am făcut poze. unele mişto :)


Weekend, 15 august

dacă nimeresti la Fort Worth vineri sau sâmbătă mergi la Cowtown Coliseum. La Rodeo. nu trebuie ratat. este evenimentul numărul unu din zonă şi, pot garanta, nimic nu e mai spectaculos.
iei un taxi de 5 persoane înapoi (costa 10 dolari plus câte 2 de fiecare persoană pe care o iei cu tine), dar nu te opreşti direct la hotel. mergi cu amicii la un restaurant, comanzi mâncare mexicană. la 12:30 a.m. arăţi cartea de identitate şi intri la un bar din Sundance Square.


Dallas, 08:30 p.m.

după ce înconjoară puţin downtown-ul, TRE-ul opreşte la Union Station. am luat red line spre Parker Road şi am coborât undeva la mijloc. spre deosebire de Fort Worth, Dallas-ul are mulţi zgârie nori. se înalţă elegant, cu spaţii între ei, pentru a-i putea admira (nu sunt inghesuiţi, ca la New York). s-a înserat şi am început să fac foto pe semi-întuneric. în faţa unei biserici vreo 40 de oameni aliniaţi pe 5 rânduri exersau nişte mişcări pe muzică tribală; păreau paşi indieni de luptă. foarte aproape e strada cu muzee. am făcut dreapta pentru a ajunge la Museum of Art. cum stai în faţa muzeului de artă şi te uiţi în stânga, puţin deasupra, lângă cei trei zgârie nori foarte înalţi din apropiere se văd avioane la intervale foarte scurte de timp. efectul este nemaipomenit, pentru că dau impresia că trec la foarte mică distanţă de blocuri, aproape că te aştepţi să le-atingă. de acolo este linişte şi e foarte plăcut să te plimbi 10-15 minute, fotografiind oraşul şi autostrada de sub tine (dacă ai aparat foto suficient de bun pe timp de noapte...).plimbarea cu red line-ul înapoi spre Union Station poate fi înfricoşătoare: afro-americani cu pantaloni lăsaţi şi căşti în urechi fac diferite scheme pe muzică. unul dintre ei a spus "ce e cu ăsta aici" - aveam aparatul foto deschis şi priveam pe fereastră.la WEST END SQUARE am coborât. m-am oprit strategic, am întârziat căutând în rucsac, timp în care au trecut pe lângă mine. m-am aşezat pe o bancă. am deschis coca cola scoasă din rucsac şi am băut. m-au aşteptat puţin cei trei care au coborât după mine şi au plecat. în următorul red line nimic deosebit, în afară de un "do you have any change" repetat de vreo 5-6 ori de un afro-american cu burtă.de la Union Station am luat ultimul TRE (Trinity Railway Express) spre Irving, unde în urma cu 8 ore m-am cazat din nou. l-am prins la limită.




casa in Irving

12.01 a.m.

Irving arată ca o staţiune de odihnă imensă, f liniştită. fiecare casă îşi adăposteşte familia ei, pe care, evident, nu ai văzut-o vreodată, dar îţi închipui, fără multă convingere, că există.
dar în noaptea aceasta am văzut copii, într-un mini-parc, pe gazonul puţin ridicat. s-au apucat de mâini, câte unul dintre ei a încercat să rupă "lanţul" (în copilăria mea cred că se numea "ţară-ţară vrem ostaşi"). au fost gălăgioşi, dar nu foarte. sunetele lor se auzeau plăcut în atmosfera albastru-închis de după o zi călduroasă.
a început să picure. rar. mi-am deschis umbrela şi am rămas pe bancă. părinţii îşi iau copiii, cu maşinile, acasă.