mic jurnal de pe insula mea (2.2)

24 februarie – 15 martie

24 februarie

Am fost la Operă. O senzaţie stranie: lojile, majoritatea, erau ocupate de copii. Foarte mici şi foarte singuri, fără părinţi.

2 martie

(…)
Giro Pizza, cu Lisa şi Chris (cuplul din Germania. Datorită Lisei şi lui Chris, datorită lui Mirco şi neuitatei Franziska eu am acum o cu totul altă imagine despre ce are Germania mai frumos; da, are!!), Alessandra Scala şi Andrea Manconi (Giro Pizza’s Masters; Alessandra a fost şi profa noastră de italiană), Mirco şi Filipa (cea cu “No more Giro Photos”, cea cu “Giro Fingers” pe faţă ca să n-o pot fotografia, dar, tot ea, şi cu declaraţia de pace), Hose şi Toni, Tadeu – singur (el e brazilianul cel mai italian dintre toţi – l-am întrebat ce cântece noi, italiene, a mai descoperit între timp) şi, conform fotografiilor, eu ar trebui să mă aflu, în această enumerare, lângă Konstantia, şi mă aflu – nefericita Konstantia (din cauza sferei magice a lui Mirco, sfera care i-a prezis Filipei că va avea 80 de copii; nu vreau să spun ce i-a prezis Konstantiei) şi fericitul de mine, deşi din fotografii pare invers.

(…)
Am aflat că pe Micul Prinţ o cheamă Ioana Steluţa Manea. Nu ştiam de ce a dispărut Micul Prinţ de pe facebook, dar era în continuare, cu acest nume nou. De fapt, se pare că era numele ei vechi şi a revenit la el. De ce şi l-a schimbat prima oară şi de ce a revenit la el, renunţând la Micul Prinţ? E o enigmă.

3 martie

(…)
Am cunoscut-o pe Lorena, ea e suedeză. Pe noi ne legau deja multe lucruri, inclusiv două botezuri ad-hoc, câte unul de fiecare.

(…)
3 cărţi miraculoase pe căi miraculoase au sosit la mine. Toate 3 pe 1 martie, care, de fapt, a sosit pe 3 (3 martie – prima zi cu soare la Sassari, după o săptămână de ploi şi ninsori, da: ninsori). “Poezii văzute prin ochii unei păsări” (Rodica Brad Păuna, Ed. Limes) e şi în italiană! Cărţi-mărţişor aşteptate (ba chiar provocate) plus un alt mărţişor nepremeditat. Mă voi bucura însă de el toată săptămâna.

4 martie

M-a sunat tata – a primit scrisoare de la copy-ro. În scrisoare, cei de la copy-ro mă anunţă că nu îmi aprobă demisia, căci a sosit la prea mult timp după ce eu mi-am dat-o. Şi mi-au scris că mai bine să nu mi-o mai dau, dar dacă vreau să mi-o dau să am grijă totuşi să nu facă pe drum din nou mai mult de un an. Am verificat apoi în laptop şi, stupoare: aşa e, am trecut 1 ianuarie 2012 pe demisie, deşi eu am scris-o pe 1 ianuarie 2013… Poate că m-au influenţat interpretările calendarului mayas (interpretările, nu mayasii, care au fost totuşi, se pare, oameni de treabă) şi am crezut şi eu pentru o clipă că după 2012 vine tot 2012 sau nimic. Şi fix în acea clipă mi-am dat şi demisia. Sunt de groază, îmi spune Andra. Dar şi ea a păţit-o cu Nora Iuga: i-a scris din Berlin, scrisoarea nu a ajuns în România, ci a primit ştampilă de Egipt şi s-a plimbat vreo 3 luni până a ajuns în Bucureşti, “acest deşert continuu”. Cum de a trecut totuşi prin Egipt?! Andra spune că poate că era poştaşul drogat, eu nu cred. Eu când am trecut pe la Nora Iuga, în Berlin, avea o girafă chiar la ea în apartament, ea apare şi în fotografii cu Miruna (din Sarajevo – Bosnia şi Herzegovina) şi Octavian Soviany (încă la Bucureşti, din ce ştiu). Aşa că eu cred mai degrabă că scrisoarea cu pricina a trecut, incognito, şi prin alte ţări.

11 martie

M-am despărţit de prima mea carte de italiană. Acum ea e la Jadranka. M-am despărţit repede, scurt, totuşi chiar în timp ce am dat-o “mai departe” (e prima oară când fac asta) mi-am dat seama cât de ataşat sunt de ea, deşi nici nu prea am citit-o. Ca într-o relaţie din care nu înveţi prea mult, dar pe care simţi nevoia s-o ai. Bun! Acum e la Jadranka şi sper că ea nu doar se va ataşa, dar va şi studia!

12 martie

Mi-a trimis mesaj Constantin pe facebook. Mi-a activat contul pe fdl (eu sunt rupt de orice fel de realitate literară virtuală de vreo 2 ani sau mai mult), i-am promis că o să intru în weekend. Mi-a spus că dacă am nevoie mă promovează prin intermediul site-ului. Promovare – iarăşi un cuvânt de care sunt străin dinadins. De acesta dintotdeauna.

13 martie

Aflu de la Peter Sragher (tot pe fb) că s-au luat în discuţie, la ASB, stagiarii din 2010. Ca să fie făcuţi membri plini. N-am ştiut, dar şi dacă ştiam tot nu mi-aş fi depus dosarul pentru “promovare” (chestie grea – ar fi trebuit să-mi fac un dosar cu cronicile primite la cărţi şi să îl trimit pe adresa USR sau ASB). Mi-a mai spus că, statutar, membrii şi stagiarii care nu şi-au plătit cotizaţia sunt suspendaţi. Înseamnă că sunt suspendat.

14 martie

Cursul de Drept comercial, ora 17:40 – profa vorbeşte despre Lichidare. Se opreşte din cauza ţipetelor (de bucurie) de pe hol. Un grup de 10-12 suporteri intră în amfiteatru şi face turul acestuia, cu steguleţe şi cu adrenalina deplină. Totul durează 2-3 minute după care ies aşa cum au intrat. Profa continuă cursul cu “Caso di crisi” (lichidarea unei societăţi din cauza crizei).

15 martie

Lucrul ăsta, viaţa, trece prea repede, nici nu avem timp să ne cunoaştem cu adevărat, nişte amânări succesive…

A trecut şi Carmen – unul din oamenii pe care nu mi-am închipuit că n-o să-i mai văd, aproape că ştiam sigur că o s-o mai văd. Şi aproape că ştiam şi cum va fi întâlnirea, la Bucureşti sau unde ar fi vrut ea.

Am avut cândva o lectură la un cenaclu la Cafe Deko şi am invitat-o şi pe ea şi-a venit. La sfârşit mi-a spus că nu pentru poeme (mi le ştia) şi nici pentru cenaclu nu era acolo, ci doar pentru că am invitat-o. A venit pentru mine. Nu am mai cunoscut nici un alt om care să fi venit la cenaclu pentru asta…

(2)

mic jurnal de pe insula mea (2.1)

4 februarie – 24 februarie

4 februarie 2013

Au trecut 5 luni, cele 5 luni pentru care venisem pe această insulă. M-am hotârât să mai rămân alte 5 luni, încă nu mă pot despărţi de insulă. Încă nu mă pot întoarce.

6 februarie

Nici o veste bună din ţară. Credeam că am atâţia prieteni sau măcar buni amici. Sau măcar amici. Sau măcar oameni care ştiu de mine. Sau măcar oameni care s-ar solidariza cu alţi oameni chiar dacă i-au uitat. Le-am adresat tuturor o rugăminte. Doar câţiva au reacţionat în vreun fel după ce au aflat rugămintea.

8 februarie

L-am văzut azi noapte pe Corrado alergând prin ploaie. Pe via Dante.

9 februarie

Ieri am vorbit cu Laura. Mi-a spus ceva pentru care s-ar putea sa revin şi după aceste alte 5 luni la Sassari.

10 februarie

O surpriză frumoasă din partea Mădălinei. În acelaşi timp, ea îmi cere şi un lucru imposibil. Îmi pare atât de rău că e imposibil.

13 februarie

(…)
Fix o săptămână a trecut de când Michaela mi-a dat numărul lui Diego să-l sun să-l întreb dacă nu ştie de vreo cameră liberă (trebuie să-mi găsesc o nouă cameră în care să locuiesc; prima oară m-am mutat pentru că în locul meu a venit Daniela, sora Simonei, din Como, şi acum se vor bucura oamenii de pe insulă de tot ceea ce ea a învăţat să facă la Milano; a doua oară, acum, trebuie să mă mut pentru că în locul meu vor veni alte două persoane – Maria nu mai are bani şi e nevoită să închiriaze camera în care am stat eu pentru o sumă mai mare). Fix o săptămână, aşadar, de când mi-a dat Michaela numărul. Şi fix o săptămână de când n-am sunat. Ineficienţă 100 %.

(…)
Amintiri disparate din primul meu semestru la Sassari. Nu mai ştiu când şi cum s-au întâmplat, dar s-au întâmplat.

… A fost Daniela câteva zile la noi, nu ştiu câte, iar eu am dat de ea o singură dată, întâmplător, în bucătărie. Am vorbit 2 minute, apoi i-a sunat telefonul şi ea s-a dus în camera ei.

… N-am mai postat fotografia pe care mi-a trimis-o Kasia cu lacul pe care doar eu şi ea cred că l-am văzut din întregul autocar când am fost în excursie. Am întrebat după aceea pe toată lumea cum se numeşte lacul. Nimeni nu şi-a amintit că am fi trecut pe lângă un lac. El rămâne între mine şi Kasia.

… Joanna m-a invitat de fiecare dată în micile ei călătorii de pe insulă, dar s-a întâmplat că nu am dat curs nici uneia dintre ele. Dar Joanna mi s-a părut de la început o prezenţă atât de familiară, poate de aceea. Eu cred uneori că Johanna este încă aici.

19 februarie

M-a întrebat Andrei ceva pe facebook pentru SemneBune şi tot pe facebook i-am răspuns.

M-a întrebat:
Într-o lume 2.0, în care orice informaţie e la îndemână şi tabuurile au căzut, mai e loc de mister şi de imaginaţie?

I-am răspuns:

Spui că orice informaţie e la îndemână. Dar nu cumva tocmai de aceea nu o mai putem extrage, decât cu greu, pe cea relevantă, pe aceea pe lungimea de undă cea mai apropiată de ceea ce e? Apar şi „clonele” informaţiilor o dată cu ele. Şi adesea nu sunt tocmai după chipul şi asemănarea lor, sunt altfel (viteza de propagare a crescut o dată cu viteza de emitere). Şi atunci ce-am avea a face cu ele? Ne-am construi o lume altfel (şi ne-o construim). Halucinantul suprarealist, numai că el n-ar mai fi (şi nu mai e) doar în imaginaţia noastră, ci şi în realitatea noastră, deşi e adevărat că se puteau şi înainte confunda. Ei bine, acum avem o (pre)dispoziţie în plus de a le confunda. Ea e chiar în lumea noastră intimă, dar, cum spuneam, deja (destul de mult) şi în lumea cealaltă, care vine spre noi. Informaţia pe care noi ne-o luăm (gratis) este tot mai mult un produs al prelucrărilor şi imaginaţiei celorlalţi despre informaţia originară (a oricărei „surse” prime), care se propagă de pe un blog pe un altul până chiar în creierele noastre şi apoi pe blogurile noastre, de fiecare dată pierzând ceva, câştigând altceva. Şi jonglăm cu toate informaţiile astea, în oricare din straturile lor succesive. Şi atunci n-ar mai fi tabuuri, pentru că putem acoperi aproape toate posibilităţile. Mister da, pentru că nu ştim cum ar fi invers. Imaginaţie, la fel, pentru că le combinăm cum simţim, cum ne vine (deşi însuşi acest „cum ne vine” e deja haotic, aşa cum şi interpretarea şi reinterpretarea imaginii, ce ajung simultan la noi). Sau putem deveni prizonieri ai acestei lumi tot mai haotice, prizonieri ai imaginaţiei ei. Ne putem chiar pierde minţile (şi ni le pierdem). Era mai bine cu informaţia în stare „pură”, netrecută simultan prin atâtea şi atâtea medii până să ajungă la noi? E mai bine cu aceasta, „impură”? E doar altfel. Sigur e altfel. Suntem mai aproape de poezie aşa, uneori prea aproape. Asta poate ucide.

21 februarie

Jurnal în jurnal, cu Ofelia. Care îmi trimite o scrisoare din şirul epistolelor indiscrete dintre noi.

De fapt, întreg serialul “Epistole indiscrete” de până acum se găseşte pe LiterNet. Şi inclusiv jurnalul american. Acela însă a fost mai demult, nu se suprapune cu acesta din urmă şi nici cu jurnalul de pe insula mea. Când îşi notează un om gândurile undeva? Când nu le trăieşte (şi deci epuizează) până la capăt, presupun.

23 februarie

Doi oameni speciali: Dumitru Cioacă, din America, şi Lucian, din Elveţia. Pe domnul Cioacă nu l-am cunoscut decât virtual, dar s-a comportat pentru a doua oară ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă. Pe Lucian chiar îl cunosc de, ca să fiu riguros, aproape o jumătate de viaţă (chiar dacă nu ne-am mai văzut de o altă jumătate din această jumătate). Acum aproape o jumătate de viaţă, aşadar, la Căprioara, la un concurs internaţional de fizică, dar în acelaşi timp şi şcoală (sau vacanţă, mai mult) naţională de fizică m-a surprins nu atât prin fizica pe care o ştia (deşi o ştia), ci prin câteva observaţii de mare fineţe pornind, îmi aduc bine aminte, de la câteva fete care nu făceau nimic special. Doar treceau dintr-un loc într-altul al taberei, se opreau din când în când. Nici măcar nu vorbeau cu noi. Poate vă gândiţi că acest fapt divers n-ar conţine în el cine ştie ce prilej de meditaţie, în orice punct de observaţie te-ai afla. Nimic mai fals! Cu Lucian m-am reîntâlnit apoi la facultate, în nu prea multe momente, dar nu mai puţin relevante. Într-unul din ele mi-a spus că el ar vrea să îşi facă o editură. M-a surprins din nou, pentru că-l ştiam rupt de orice astfel de preocupări. Avea o lume interioară secretă, se pare, de care eu eram cel puţin străin, dar cu care m-am intersectat din senin când şi când.

24 februarie

M-am mutat! Când ies din bloc am în faţă palmierii minunaţi din piaţa Castello, iar în spate întreg centrul istoric al oraşului, pe unde atât îmi place să mă plimb. În cameră am net, muzică bună şi tot ce îmi trebuie pentru o existenţă modestă, dar frumoasă. Am nişte colegi de apartament liniştiţi (Grazia şi Stefano într-o cameră şi o studentă la Drept – pe care n-am văzut-o încă – în altă cameră), îi am pe Toni, Konstantia şi Mirco la cursul de italiană de la Facultatea de Medicină, care se încheie peste numai o săptămână, le am pe Marta, Michaela, Liudmila, Daria, Orla, Letizia şi o colegă nouă la cursul de pe Via Muroni. Am o prietena bună în Sardinia şi alte două prietene bune în Italia. Am câţiva prieteni în România pe care îi văd din când în când pe facebook, uneori le trimit mesaje, uneori îmi trimit ei.

Citesc poezie de calitate când mi se oferă această ocazie, atât în limba italiană, cât şi în română.

Sunt mai tăcut acum (Brigitta avea dreptate – nu avem de ce să vorbim prea mult, putem foarte bine tăcea), iar ceea ce se întâmplă ajunge mai frumos la mine.

Nu mi s-au rezolvat miraculos nici problemele de sănătate, nici problemele financiare şi, în general, nu mi s-au rezolvat, dar ele nu mă neliniştesc în acest moment. Aş spune că abia acum sunt liniştit.