11 aprilie
Filmuleţ cu lansare de revistă la Dublin. Mă invitase Doria Şişu Ploeşteanu
să-i trimit câteva texte pentru primul număr Itaca şi, evident, i-am trimis.
Revista însă e pentru românii din Diaspora. Ce nu conştientizam e că sunt şi
eu, de acum, ”din Diaspora”…
13 – 16 aprilie
Re:
(Saturday,
April 13, 2013 11:30 AM)
Mă bucur
enorm pentru examen! Meritai să-l treci.
Între timp,
mi-am schimbat aspectul de suedeză, în sensul că am părul scurt şi şaten
închis, mi se pare că trebuie să-mi cauţi altă naţiune!!!
(Lorena,
căreia trebuie să-i caut altă naţiune)
Re:
(Tuesday,
April 16, 2013 5:56 PM)
Ciao
Daniel,
belle le
tue poesie! La tua è una nuova poesia in Romania e non solo (se ho capito bene).
Ho trovato
un articolo scientifico (università di Bucarest), in inglese, che ti allego
qui, che parla di voi, GENERATIA 2000. Con calma lo leggerò. Lo conosci già?
Ti è
piaciuto il film?
(Titti
Zedda)
Re:
(Tuesday,
April 16, 2013 3:46 AM)
nici
acestea nu-mi plac. mic absurd pe alocuri, dar nu veritabil.
reţin (din
a doua): "Dar mai este şi doamna Sanda, şi doamna Cerasela, ba chiar şi
stimabila doamnă Veronica! Toate au rămas fără soţ din cauza dumneaei", în
rest, pt. mine, în mare, vorbărie, în primele 3-4 pe care am apucat să mă uit.
mă întorc la acaparanta melodie din al doilea link de pe mess. adică la: http://www.youtube.com/watch?v=rKT_iymiaxs
Fw:
(Tuesday,
April 16, 2013 3:55 AM)
citindu-le
acum şi pe ultimele două remarc că "grupajul" are unitate stilistică.
asta ar fi de bine. de ne-bine însă îmi pare, cum ziceam, vorbăria. tind mai
degrabă să se afle în treabă, decât să-mi aducă ceva. dar cam aşa e la teatru –
contează mai mult jocul actorilor decât textul propriu-zis (şi "textierul"
n-ar avea a face decât să le ofere secvenţe în care ei să-şi poată desfăşura
această abilitate de a atrage atenţia prin jocul lor scenic, actoricesc)...
(poate de aceea prefer un poem bun în loc de text de teatru, proză sau roman,
cele din urmă părându-mi-se, cel mai adesea, prea disipate, cum şi
aceste scenete)
(de altfel,
eu la teatru sunt prins de actori, de ceea ce fac ei, de cum trăiesc ei şi de
cum îi găsesc într-o stare sau alta, nu de text! textul aproape că nu îl aud
când mă duc la teatru. nu îmi amintesc vreun text bun din anii mei de teatru,
doar secvenţe intense în care am trăit şi eu ca actorii, dar fără legătură cu
textul, starea nu era legată de text)
Re:
(Tuesday,
April 16, 2013 3:57 AM)
pt. că n-am
dat indicaţiile scenice, fiecare replică are rolul ei :P
(O.)
Re:
(Tuesday,
April 16, 2013 4:01 AM)
păi asta nu
intră deloc în contradicţie cu ce am zis eu! căci eu am zis că la teatru nu
contează cuvintele, ci doar ceea ce prilejuiesc ele actorilor. pt. ca actorii
să transmită, prin ceva doar de ei ştiut/ trăit, şi în sala...
Re:
(Tuesday,
April 16, 2013 4:02 AM)
nici eu nu
văd vreo contradicţie!
(O.)
Re:
(Tuesday,
April 16, 2013 4:04 AM)
teatrul nu
mă confiscă, prin urmare, prin text, ci prin altceva.
în schimb,
poezia mă confiscă prin text, prin scriitură. strict prin scriitură. (motiv pt.
care poezia nu ar avea, se pare, decât de pierdut prin interpretarea ei de
către un actor. de ce? pt. că treaba e în altă parte: în chiar text, în chiar
scriitură)
Fw:
(Tuesday,
April 16, 2013 4:16 AM)
muzica, în
schimb, nu mă confiscă nici prin scriitură, nici prin interpretare. ci prin fix
ce nu e legat nici de una, nici de alta :)). ştii că la muzică, dacă există, eu
nu aud cuvintele. iată, deci, 3 ipostaze diferite de confiscare. fiecare unică
în felul ei. fiecare, o formă de comuniune. nu de comunicare.
(sigur că
poezia, singura dintre cele 3, poate avea şi o componentă de comunicare, dar în
general ea e sub cea de scriitură, ca impact. ca impact asupra mea, vreau să
spun)
sub ele, la
o distanţă considerabilă, se află pictura. ea nu mă confiscă în aceeaşi măsură,
ci mult mai puţin. acolo e doar o anumită senzaţie vizuală (care se propagă
încet, total şi inexplicabil şi pe alte straturi; până la o anumită
mini-hipnoză sau autohipnoză a culorilor), foarte copleşitoare/răvăşitoare şi
ea, când şi când. dar mult-mult mai rar.
17 aprilie
Despre autografe mistice sau licenţioase, cu Radu Vancu. Eu îi spun de înjurătura mişto pe care am primit-o de la Stoian G. Bogdan pe cartea lui de debut, din 2009. El îmi spune că tocmai a văzut un autograf al lui Arghezi – care scria atât: "Precum în cer, aşa şi pe pământ" şi apoi semna. Eu îi spun că seamănă cu Daniel Bănulescu. El îmi spune că seamănă. Eu îi spun că cel mai frumos autograf pe o carte a mea nu l-am scris, evident, eu, ci Claudiu Komartin, când mi-a cerut o fată un exemplar din Aşa cum a fost la Castel. El nu spune nimic. Eu îi spun că nu îmi mai aduc aminte ce mi-a scris chiar el, când l-a lăsat inima să-mi scrie. Parcă anul trecut.
18 aprilie
Manuela pleacă în Anglia. Am întrebat-o în ce oraş din Anglia
pleacă. Mi-a spus că nu ştie. Manuela este singura persoană căreia i-am trimis
cartea mea Aşa cum a fost (Ed. Vinea,
2008) din Sassari, prin poştă, de îndată ce am sosit pe insulă şi tot singura
persoană pentru care am vrut să cobor din trenul Viena – Roma, ca să o cunosc,
înainte încă de-a sosi pe insulă. Acum emigrează în Anglia.
19 aprilie
Unde mai sunt când nu sunt pe
insula mea. La Iulia Matei,
cu filmele ei şi cu ceai indian. Cu Elena
căreia i-a spus fratele ei Daniela
pe stradă. Cu Adriana
Teodorescu în redacţia Discobolul.
În redacţia Zona Literară. Cu Ioana
Iftode în călătoria de cel puţin
100 de zile. Cu Iulia Georgeta Popescu în Green Hours. La vila
Georgianei Ivan de pe insula ei, ca
prim oaspete, cum mi-a promis. Cu Anca
Fronescu citind Voor de prijs van
mijn mond, a lui Jan H. Mysjkin, la
Amsterdam, cu condiţia să ştiu olandeză – şi da, aş învăţa o limbă străină ca
să pot citi poemele dintr-o asemenea antologie, cum m-am apucat să învăţ
italiana ca să pot s-o citesc pe Antonella
Anedda. Cu Paul Goma la
Chişinău, unde e deja Silvia Caloianu,
dar şi Moni Stănilă, care îmi spunea
că se simte chiar mai bine ca în România, deşi uitată ca poetă, spune ea, sau
măcar omisă. Dar omis e de un timp şi Andrei
Peniuc (fără să plece din Ro, chiar dacă s-a retras la o mănăstire) şi de
tot uitat voi fi categoric şi eu, dacă voi mai rămâne în Sardinia. De Adina Dabija n-am mai auzit de când e
la New York, de Nina Vasile de când
e în Spania. Nici de Gabi
Eftimie, deşi ea e doar de puţin timp în Suedia. Aşadar e inevitabil. Au
păţit-o, mai mult sau mai puţin, chiar şi scriitori consacraţi, de la Gabriela Melinescu şi până la Rodica Draghincescu. Deşi am auzit toţi
de ele, prea puţin ne surprindem cu ele în gând sau în discuţiile dintre noi.
Ne întoarcem repede la literatura celor mai apropiaţi, a celor care sunt,
fizic, mai aproape, chiar dacă ne place sau nu ce scriu ei. Şi asta chiar că e
o prostie.
Cu Irina, “simplu şi intrigant”, Irina, pentru care am aruncat un pic
de nisip în vânt, ca să îl ducă spre Piacenza, via Genova. Irina pentru care
voi lua pietricele de pe plajă, iar ea i le va duce Vanessei să îşi facă un mic colier. Cu Ruxandra, care nu ştie că eu am un castel la Napoli. Am avut unul
şi la Roma, i l-am oferit cuiva drag.
20 aprilie
Să fugi pe o
insulă. Singura disponibilă sau singura unde ai putut aplica urgent cu o bursă.
Foarte aproape de plajă şi de oameni necunoscuţi, care, eventual, n-ar vrea să
îţi afle povestea. Sau ar fi dispuşi să o afle pe cea pe care ai vrea tu să
le-o spui. E adevărat că în primul rând ai fugi şi de tine, de o parte din ceea
ce tocmai ai fi aflat despre tine.
21 aprilie 2013
M-a întrebat cândva profesoara
Alessandra Scala ceva despre mine şi nu am ştiut ce să-i spun.
Prima oară am vrut să rămân în
America, după ce am fost invitat la o conferinţă de 6 zile şi mi-am prelungit
vizita cu 30 de zile. M-am întors. A doua oară am vrut să rămân în Sardegna,
după ce am aplicat la o bursă în cel mai izolat loc în care puteam aplica. Am
primit bursa pentru 5 luni, apoi am cerut să mi se prelungească cu 5 luni şi mi
s-a prelungit. Acum mă gândesc să mă transfer aici pentru încă un an.
22 aprilie
Du-te şi nu te mai
întoarce! După ce vei pleca, totul se va schimba, oamenii vor fi altfel,
oamenii vor fi alţii, dacă te vei întoarce nu te va mai recunoaşte nimeni. Toţi se
vor întreba: cine e omul nou care ne vizitează oraşul. Totul e adevărat în “Nuovo
Cinema Paradiso”! Ştiam că e celebru, iar astăzi am fost să văd acest film, la
Universitate. La sfârşit, le-am întrebat pe Stefania şi pe profesoara Titti
Zedda unde s-au făcut filmările. Konstantia
(singura persoană pe care am recunoscut-o când am intrat; ceilalţi studenţi din
sală am aflat de la Titti Zedda că erau aici de puţin timp, au venit cu bursă
în al doilea semestru) a dispărut, nu am mai văzut-o la ieşire. Am mers singur
prin ploaia care cădea încet. Nu am scos umbrela, deşi o aveam în rucsac. Am
mers încet pe via Roma până la Piazza Italia, apoi până la Piazza Castello,
unde m-am oprit, înainte să intru în casă. M-am oprit să mă uit unde locuiesc în acest moment. Astăzi.
