after welcome party
Colegii mei nu ştiu cum sunt eu la petreceri.
Trăiesc fiecare moment, dar îl trăiesc prin ceilalţi. Eu nu mă exteriorizez
nici când mă simt bine. Sau mai
ales atunci. Nimeni nu poate să-şi dea seama. Şi atunci toţi cred că, de fapt,
nu mă simt bine. Alba a fost prima care a observat şi m-a întrebat de ce nu mă bucur alături
de ceilalţi. Aşa că a venit ea
cu Marta la mine şi am început să povestim. Marta mi-a spus să mă duc prin aprilie
la Valencia, când e un frumos festival.
Bun! Chiar şi în miezul nopţii, eu trebuie să ies
din noapte, să mă uit la ea de aproape, apoi din depărtare. Să iau distanţă.
Credeţi că se poate aşa ceva la Sassari? Imediat a
venit la mine Filipa. La a doua tentativă, alte două fete, din Spania (dar să
nimereşti printre spanioli – ei sunt mereu foarte mulţi – la o petrecere... nu
poţi să ştii niciodată cum mai ieşi de pe-acolo... probabil foarte beat), au
tras de mine cu atâta forţă câtă mai aveau la acea oră, dar până la urmă s-au
prins că degeaba. La a treia tentativă, un întreg grup, nişte studenţi membri
ai unei organizaţii foarte interesante din Sassari. Cred că ei cu asta se şi
ocupă: cu înveselirea oamenilor. Aveau costume tradiţionale, un fel de “cavaleri templieri”, dacă mă întrebaţi pe
mine. Dar nu! Erau costume tradiţionale sassareze. Cu ei am stat până la
sfârşitul petrecerii.
Ştefania m-a extras la un moment dat de unde eram,
m-a dus în faţa unei camere de filmat şi m-a pus să spun Ho scelto Sassari.
Într-un fel, chiar am ales Sassari...
