1. colegii de liceu
95% dintre ei nu există. nici pe google, nici pe Facebook, nici în întâlnirile mele cotidiene arbitrare din ultimii ani. mă întreb dacă eu mai exist pentru ei. de câteva săptămâni mă întreb şi mai mult.
Andra (cealaltă parte, de 5%, până la 100%) nu m-a sunat pentru “întâlnirea de 7 ani” de la stabilirea ei în Spania. doar a zburat deasupra României şi a coborât, ca pentru o clipă, pentru treburi urgente şi punctuale. se mai întoarce peste alţi 7 ani! lucrează într-un orăşel situat cam la aceeaşi distanţă şi de Africa, şi de Portugalia. şi îşi întreţine familia. un frate mai mic şi o mamă.
Ivona mi-a dat vestea cea mai bună: întâlnirea cu foştii colegi încă n-a avut loc. întrebare: când are loc? răspuns: nu ştie. mi-a mai spus care dintre fete s-au căsătorit :)
pe Cezar l-aş putea trece şi la colegii de liceu, deşi el cu mine mult mai târziu s-a întâlnit şi niciodată de tot. din liceu de el mă leagă o faptă urâtă: fiind principalii “concurenţi” la o olimpiadă (el nu mă privea aşa), l-am minţit după o primă probă că n-am făcut mare lucru. ca nu cumva să se mobilizeze prea tare pentru a doua… sau, şi mai exact: din prostie. nu l-am mai văzut o perioadă, iar o altă perioadă mi-a fost foarte ruşine (îmi este şi acum). m-am calificat eu la faza naţională, ci nu el, deşi la proba a doua ar fi putut să mă-ntreacă. la prima obţinusem 28 de puncte (din 30), un punctaj foarte mare pentru acea disciplină, care nu ştiu dacă a mai fost atins. pentru naţională nu m-am mai pregătit deloc. şi nici pentru facultate...
în toţi aceşti ani m-am mai întâlnit (întâmplător) doar cu Daniela (o dată) şi cu Ştefăniţă (tot o dată).
(acum ascult Madonna)
(ştiu că îi plăcea lui Ştefăniţă :P)
2. colegii de facultate
pe câţiva îi ştiam deja de la olimpiade. şi cu ei, şi cu ceilalţi foarte rar am schimbat câteva fraze, nici măcar la examene nu ne-am întâlnit de fiecare dată (eu mai mergând şi pe la alte grupe ca să prind unele examene pentru care, de exemplu, nu m-am trezit la timp. la propriu!). ei toţi sunt acum în străinătate.
Cezar a fost şef de promoţie. şi e, ca şi mine, din Călăraşi. am plecat cu acelaşi tren la Bucureşti. la facultate. am plecat cu acelaşi tren la Viena. tot la facultate. eu am studiat după aceea la Pavia, în nordul Italiei. el studiază şi acum la Paris (dacă nu cumva s-a orientat spre un Post-PhD în altă parte). nu îi place corespondenţa, aşa că nu prea ştiu ce mai face (singurul coleg căruia i-am scris – poate chiar de aceea – un mesaj în engleză şi un altul în italiană. s-ar putea totuşi să fi rămas dator cu acesta din urmă) (singurul coleg pe care l-am vizitat, deşi am pierdut un tren şi am dormit o noapte, aşteptând următorul tren, (el nu ştie), în gara Centrală din Milano) (ultima veste de la el datează de prin 2009. încă nu se căsătorise cu o japoneză, dar eu încă (sic!) am încredere în el)
pe Viviana am reperat-o de curând pe Facebook. locuia în oraşul cel mai neamerican dintre toate (şi în care, în 2008, m-am simţit cel mai bine). după Bucureşti a studiat la Stanford şi a rămas „în apropiere”. nu mi-a răspuns (concludent) la întrebarea „ce ţi-a rămas (în amintire) din Ro?”. n-aş fi răspuns nici eu. a scris, în schimb (după o zi în care am uitat să-i spun La mulţi ani): “I spent early morning dancing Tango with baby Teo, the day in the lab, and the evening eating good food. It was a good day”. cândva o voi vizita şi sper că mă va primi la ea acasă, în Menlo Park, atât cât voi dori eu să rămân :D.
Lucian are un blog pe care mă mai uit din când în când şi, deşi nu e (normal!) în Ro, e, în general, la curent cu orice. (a organizat, se pare, şi o conferinţă a cercetătorilor din diaspora la Bucureşti, dar n-am ajuns. eu nefiind, nu-i aşa, în diaspora, ci chiar în Bucureşti... :D)
Alin, cel cu nume de fată (Maria), era pe undeva prin Irlanda. (de ce nu oare prin Scoţia?...). şi lucrează, ca de altfel toţi cei enumeraţi aici, în cercetare. având în vedere precocitatea cu care s-a înscris la doctorat (înainte probabil de vârsta minimă şi chiar imoral pentru psihicul celorlalţi :D) cred că e deja, pe lângă cercetător, şi profesor universitar. sau măcar lector :)
Mihaela şi Daniel locuiesc la Hanovra, s-au căsătorit şi cred că sunt fericiţi. nu le urez casă de piatră (ce e aia “casă”, ce e aia „piatră”?!), dar îi îmbrăţişez şi mă bucur mult pentru ei.
Maria, Oana, Ioana sunt şi ele foarte ok (prin Germania, Olanda, Franţa etc., la un moment dat) şi le mai surprind uneori întrecându-se între ele în mesaje pe un yahoogroup pe care se întâmplă să fiu şi eu. în general ne trimit informaţii despre diverse burse – de aceea presupun că ele sunt foarte ok :)
pe Irina am întâlnit-o întâmplător, anul trecut, la Literaturhaus, în Berlin. oare ce probabilitate era?! mare, mi-a spus ea. de la ea am aflat ce e de văzut repede la Berlin (şi am vizitat astfel gratis câteva muzee foarte interesante, pentru că, de fapt, am rămas mai multe zile la Berlin decât a rămas ea cu impresia :P)
Crenguţa e atipică (mereu a fost). ea e în East Midlands, Anglia. a-nceput ceva (Environmental Management) ce a abandonat apoi, dar ceva ce aş continua eu. doar că “viaţa aici nu e roz”. mi-a lăsat numărul ei, “poti să îl dai şi altora care mai întreabă de mine, dacă mai întreabă cineva”, şi mi-a spus să mă apuc de memorii, “ţi le cumpăr eu, să văd cum mă descrii”. jurnalul meu (i-am arătat jurnalul american) e mai mult despre locuri şi doar un pic despre oameni.
ei mă întreabă (o parte...) cum mai e prin Ro şi le face plăcere (zic ei) că sunt (zic ei) poet. eu le spun că ei trăiesc viaţa mea.
3. eu
... mi-am făcut nenumăraţi alţi colegi între timp sau chiar în acelaşi timp: colegi de şcoli de vară sau de conferinţe, colegi de cantină, colegi de restaurant, colegi de privit de unii singuri în gol (în parc, în diverse camere de hotel, pe bicicletă, pe stadion, chiar şi în faţa casei din Ferentari cu chirie, prin 2003, sau căminului studenţesc din Măgurele), colegi de compartiment de tren, colegi de spaimă de avion sau de ironie, colegi de o zi sau colegi de o noapte. pe toţi i-am uitat şi toţi m-au uitat, n-am nici o îndoială. m-au uitat cum sunt sau nici nu m-au cunoscut. am două bloguri (şi deci de vreo două ori mai mulţi posibili cititori – şi deci colegi – decât dacă aş fi avut doar unul). ajung al doilea, aşadar cu întârziere, la întâlniri (de orice fel), nu mi-am făcut încă operaţie la nas (deşi ar fi fost bine), nu mi-am făcut operaţie la picior (deşi ar fi fost şi mai bine), nu sunt matur. nu m-am căsătorit. am fost cerut în căsătorie (de 3 ori :D). am unele realizări, dar nu îmi folosesc la nimic. pot să vorbesc despre mai multe lucruri, pot să stau treaz şi să găsesc rezolvări pentru diverşi colegi, pot să îmi stimulez colegii să le găsească, pot să (pre)văd lucruri pentru oameni pe care de abia i-am cunoscut, dar nu pot să ştiu nici măcar ce aş putea să fac peste numai 3 zile. pot să fac orice. teoretic, pot să fac orice. (chiar acum ascult “rush love”. am spus „ascult”). dacă îmi voi aprofunda (acum ascult Anya – “Beautiful World”... pură întâmplare...) unele calităţi personale, dacă voi avea curaj sau entuziasm (mai ales entuziasm!) să continuu ceva ce am început sau s-o iau de la zero! dacă voi avea mai ales entuziasm s-o iau de la zero!...
