Heroes' Square. Budapest

Ich muss ständig mein Gesicht sehen, von Adela Greceanu

Ich muss ständig mein Gesicht sehen. In Schaufenstern, in Spiegeln, in den U-Bahnfenstern, wenn der Zug in den Tunnel hineinfährt. Überall wo ich auf eine glänzende Fläche stoße, die mich widerspiegeln könnte, bin ich nicht im Stande, der Verlockung zu widerstehen. Das gibt mir Sicherheit. Ich zweifle immer daran, ob ich gut aussehe, ob ich mich richtig benehme, ob ich ausreichend vornehm und reizend bin.

Die Menschen, mit denen ich viel gelacht habe, sind mir äußerst wichtig, egal ob das nur zufällig war.

Wie kann man ein Lächeln übersetzen? Ich habe einmal von meinem Fenster aus eine Katze angelächelt. Sie sah mich nicht. Plötzlich begann sie zu miauen und verwirrt um sich zu blicken.

Er ist nicht glücklich, trotzdem lachen wir viel miteinander.

Deine halbgeöffneten Lippen sind ein Auge, das mich in sich aufsaugt; es projiziert mich auf seinen intimsten Bildschirm. Dieses Auge braucht keinen Blick, es hat eine Pupille wie ein Schröpfglas, in der ich mich so gut wie möglich einrichte. Sein warmes Auge nimmt mich in sich auf, nicht mein Blind, wie es andere Augen tun. Dieses Auge überholt den Blick und es beschlagnahmt mich vor der Wirklichkeit. Ich bin gut aufbewahrt.

Die Münder der Nerven enden nicht in den Fingerspitzen. Sie schicken dir gute Nachrichten und Gelächter.



ADELA GRECEANU



Nein, seine Musik erreicht mich nicht durch die Ohren. Ich bin von ihr durchtränkt. So wie jene Tiere, die mit der Haut atmen. Ich weiß nicht, ob ich die Töne höre oder ob ich sie sende.

Wenn wir leiden, weil uns etwas genommen wurde, heißt das, dass dieses Etwas das Glück war? Obwohl wir damals, als es uns noch gehörte, dieses Etwas nicht als das Glück erkannten?

Die Sonne war ein dicker Strich. Sie schlich in mein Zimmer, sprach von den vielen Lebensweisen der Töne. Töne und Licht bildeten zusammen eine wasser – und feuerbeständige Paste, mit der wir alles anstrichen. Über dem Lächeln blieb immer eine dickere Schicht.

Eines seiner Lieblingsbilder ist das eines Bechers, den er fallen ließ und der nach dem Regen eine Zeitlang in der Luft schwebte. Als ich daran dachte, zerbrach ich das Glas, das ich gerade spülte.

Des Öfteren riechen Frauengespräche nach Tod. So wie Schminke. Das verführt die Männer gleichzeitig und verängstigt sie. Mein Meer riecht nach Zimt. Ringsherum grün. Sie trägt schwarze Seidenstrümpfe und hohe Absätze. Dieser mein Jemand, blond und warm, erstarrt vor Begeisterung.

Ich werde meinen Todespol für dich zähmen. In der schönen Burg sind die Häuser dicht aneinander geklebt. Zwischen ihnen kann sich keine Zeit einschleichen. Der Raum ist dicht. Voll mit Dimensionen.



Durch den unberührten Schnee kommt mir ein Kornfeld entgegen, breit wie der Rücken eines Mannes.

Ich beginne immer mehr in dem Raum zu wohnen, wo das Gedächtnis überflüssig wird.

Zwischen den Worten dieses Textes ist noch eine Schrift, die mehr weiß, eine Schrift, die das Blatt durchtränkt wie Öl ein Gewebe. Ein flüssiges Geheimnis. Die Schrift gleicht den Kirchenfenstern, man sieht sie besser, wenn das Licht abnimmt.

Ich befreie alle Vögel. Sowohl die rotgeflügelten Schwarzen, als auch jene, die dünnen Teppichen gleichen und ihre Farben wechseln indem sie sich bewegen.

Ich werde diesen Vogel aufbrechen um in ihn einzudringen.

Mein Körper war eine Spaltung im Wald. Eine weiße Wunde; ringsherum rauschte das Grün. Ich war die innere Haut des Waldes, eine Tasche in diesem einzigartigen Kleid. Welch eine Freude, den Geschmack der Blätter mit dem ganzen Körper zu kosten! Ich war mit Papillen beschmückt. Die Luft ist der dichteste Stoff, den es gibt. Sie betritt unser Herz wie ein Verstehen.

Als sie die Pfefferschachtel nahm, sagte sie : “Du, ich spüre in mir eine wahnsinnige Lebenslust…” “Na, dann…Komm!”

“Was würdest du tun, wenn du ein großes Haus hättest?” “Ich würde es mit Sachen füllen.” Zwischen den Sachen rinnt eine lebenswichtige Flüssigkeit, die fest wird, die sie einmauert.



Er ist eine Schule. Ich lerne schreiben als schriebe ich nicht.

Ich sah eine Flamme, die ich eventuell ins Wort “gelb” einnisten könnte.

Es gibt solche Morgenstunden wie diese zum Beispiel, wo ich der Hündin meines Hirns in die Augen schauen könnte und einsehen müsste: das Bewusstsein äfft das Unbewusstsein nach.

Wirft man einen Stein durch die Luft, altert er: “Wieso liebäugelst du mit den Steinen, den Pflanzen, den Bäumen…?”

Egal wie er zu mir kommt, als Flüssigkeit, als Lehm oder als spielender Geist – was er einmal berührt hat, wird immer zu Stein.

Manchmal finden wir den Steg nicht; dann sind wir gezwungen das Wasser aus dem einen Fass in das andere zu schütten.

Ich respektiere seine Angst. In einer Nacht lief er davon. Ich lief ihm nach, konnte aber nicht seiner habhaft werden. Kommst du zurück, rief ich hinter ihm her. Ohne stehen zu bleiben sagte er: Ja. Dann tat ich, was getan werden musste: ich lief so schnell ich konnte in die entgegengesetzte Richtung.


Ruhig und unbewölkt. Nein, so bin ich nicht. Doch siehe da, jetzt, wenn ich zufällig die Zehen des linken Fußes mit den Fingern der linken Hand drücke, erreiche ich Ruhe. Dann spreche ich mit dem Mund meines Nackens, der mich niemals im Stich lässt. Und ich sehe die hellen Umrisse kleiner Wesen, die sich in den Taschen der Luft befinden.

Nein, gut ist es nicht, wenn ich mich im Zimmer hin und her bewege, wenn ich auf einem Stuhl hocke und den Himmel hinter den dürren Ästen anstarre. Gut ist es, wenn ich mir die Zähne putze und er singt und dann bin ich ein Körper, der lebendig ans Ufer gebracht wird.

« Du bist eine Jazz-Poetin. »

Immer, wenn ich durch unendliche Felder flaniere, denke ich auf dem Rückweg, dass ich so viele Sachen von dort hätte mitnehmen können. Heute habe ich heute tatsächlich etwas mitgebracht. Nicht Himbeeren, nicht wilde, gelbe Schwertlilien, nicht Meerwasser, nicht Muscheln; nichts von dem was ich am liebsten mag. Ich habe die Riesin mit den sieben Röcken mitgebracht. Sie wird bei mir bleiben, solange es nötig ist.

Die Verliebten sprechen viel über sich. Er sagt mir alles. Ich höre zu und frage: “Bin ich deine Geliebte?” “Ich habe keine Geliebte und will auch keine mehr haben. Du bist mehr als meine Geliebte.” Ich wusste, dass dieses «mehr als Geliebte » eigentlich kein Liebkosen war. Es kündigte sogar viel Leid an.

Was für ein Weg drückt sich mir in die Fersen, wenn ich auf dem Bauch liege?

Jemandem, der ständig auf meiner Spur war, sagte ich einmal: Ja, bitte, wenn es ums Leben geht, meinetwegen…, aber lassen Sie meinen Tod in Frieden!

ADELA GRECEANU

In seiner Pupille sah ich mich gehen. Fühlte mich unrein, als hätte ich eine Zeit lang ins Fleisch gegrübelt.

Ich sterbe immer wieder und kehre dann doch zurück. Ich gehe weg von zu Hause, ich schlafe bei Freunden und, wenn ich heimkomme, beginnt alles von neuem.

Ich ging die Straße, in der ich wohne, entlang. Es war nicht unbedingt an einem Nachmittag. Stille überall. Von der anderen

Seite der Straße schaute mich ein Haus an. Über seinem Dach lag ein Himmel, der sich mir näherte. Ich konnte ihn betreten.

Dort drinnen in mir stoßen die Flammen zusammen. Sie stehen nicht gerade.

Manchmal dringt die Wirklichkeit in die Vorstellung wie in einen jungfräulichen Raum ein.

Ein barocker Morgen in meinen Zimmern oberhalb der Stadt; das Blaue vermischt sich mit dem Licht wie zwei Speichel.

Wenn das Blut unter deiner Haut sichtbar wird, heißt es, dass du noch lange leben wirst.

“Wieso bist du immer so heiter wie ein Himmel ohne Wolken? Glaubst du im Paradies zu sein? Komm schon herunter!” In einer Zeit weinte ich jeden Abend. Die Kerze und ich löschten uns des Nachts am Küchentisch aus. Bis ich keine Angst und keine Verzweiflung mehr spürte. Ich saß dort auf dem Bett wie eine leere Schachtel. Wusste nicht einmal wohin ich verschwunden war. Und dann kamen die Fledermäuse. Ich stellte mich tot. Meine Venen verwandelten sich in ein Labyrinth. Meine Lungen waren nicht mehr zu erkennen, auch mein Schlaf nicht. Man sah draußen nichts. Denkst du, dass mir das Spaß macht, nicht links und nicht rechts spucken zu können, nicht meine Venen zu öffnen? Denkst du, dass mir das Spaß macht, nicht im Stande zu sein eine Himmelsfahrt zu unternehmen, um von dort meine Mitmenschen mit lauter Freude und Licht zu begießen? Weil ich nicht gut und nicht schlecht bin. Ich bin nur gut erzogen. Vor dem Tod fürchte ich mich wie vor einer strengen, kategorischen Mutter, die genau weiß, was für mich gut ist. Und alles in allem sagt man mir, ich sei vornehm. Aber jetzt habe ich keine Lust zu erklären warum.”

Ich möchte fließen, leicht über Steine hüpfen und Fische hinter mir lassen, immer mehr Fische, Eltern gleich.

Wenn ich nicht mehr wissen werde wohin, bleibt immer noch etwas Weißes übrig, wo ich mich verstecken könnte. Sagen wir mal die Haut eines Hemdes.

Als ich Fisch briet, sagte er zu mir: “Jetzt bist du gerettet. So niedlich siehst du aus, hast auch eine Spur von Mehl auf der Schulter. Kommst du vom Himmel?"


Traducerea: Nora Iuga

Treviso

Journal. by Claudiu Komartin

“(...) death now began not, as we may say, to hover over every one's head only, but to look into their houses and chambers and stare in their faces. (...) People might be heard, even into the streets as we passed along, calling upon God for mercy through Jesus Christ, and saying, « I have been a thief, I have been an adulterer », « I have been a murderer » (...).” (Daniel Defoe, A Journal of the Plague Year)


1.

i’m slipping noiselessly through spiderwebs of starings
next to me someone stumbles and spills
a cup of expresso over his velvet suit
fluid gestures the horns of dark cars with sirens blaring
ascending a small mountain of voices in the warm air
pierced like a sieve by innumerable faces and arms
stretched toward a psalm that cannot be heard


2.

hallucinated birds dive at your shoulders with half-open beaks
whole flocks hurling themselves toward an asphalt of happiness
and you hear something new for every step you take
everyone speaks sweating in a hurry their faces chewed by rage
shovelling words ceaselessly into burning fiery furnaces
as if working on a grand text like a continuous hum of physical matter
compressed inside the boiler of a huge locomotive


3.

you run through the howl of a thousand hungry mouths
shrivelled up like paper in the blaze of the street
further on someone will be pulverised
crumbling to bone and cartilage and strips of meat
we will slide on trembling exhausted on the brink of extinction
when they say on tv that everything’s all right
a skilled operator will film dogs frightened by visions
whole packs of them begging for the executioner’s charity
as he bears the axe of mercy through thin air
sifting a sieve of burnt faces and arms in continuous
dissipation, without escape.


Translated by Stephen Watts
& Claudiu Komartin

Bologna. Street

Piazza Maggiore

noutatile

vin mai tarziu :)

torre pendente di Pisa

Nu mai scriu pur şi simplu

Dialog, de pe o parte pe cealaltă a pămîntului, cu Daniel D. Marin

de Maria Gold 2007-09-30

- "interviu" (discutie amicala pe messenger) preluat de aici -

goldiada gold: daniel, tu te consideri mai mult scriitor decit critic?

Daniel D. Marin: eu nu ma consider nimic.

goldiada gold: tu ai pasiune pentru scris, care te macina.

Daniel D. Marin: nu

Daniel D. Marin: vezi, eu nu sunt... am avut si eu o perioada (f lunga) cand asa era. dar asta demult.

Daniel D. Marin: pe vremea aia nu erau nici siteuri de literatura etc. am consumat totul in singuratate

goldiada gold: vai, spui pe vremea aia de parca ai avea 40 de anigoldiada gold: de ce mi s-a parut mie ca ai 25?

goldiada gold: sau mai putin?

goldiada gold: daca nu vrei nu-mi raspunde

goldiada gold: asta nu schimba nimic

Daniel D. Marin: am 26. eu scriam prin '98-'99, 2000... si inca in 2003. dupa aceea ff putin.

goldiada gold: asa

goldiada gold: si ce s-a intimplat cu ce ai scris, ai adunat in volume, sau nu?

goldiada gold: sau crezi ca erai prea crud?

Daniel D. Marin: am publicat un volum. restul de, sa tot fie vreo doua manuscrise... nu le mai public. au fost scrise inainte de volumul de debut. nici pe acela nu-l publicam daca nu era deja vazut de altcineva, premiat, publicat. daca era dupa mine nu aparea ever

goldiada gold: ce interesant

goldiada gold: poezie sau proza?

Daniel D. Marin: sunt cateva date despre mine pe Internet, e un loc in care apare si ceva din biografia mea "literara", dar numai unul. nu-mi place exhibitia de nici un fel

goldiada gold: poezie?

Daniel D. Marin: versuri. eseu. n-are relevanta. in prezent nu mai scriu nimic. chit ca unii ma mai roaga sa-mi dau cu parerea

goldiada gold: nu scrii pentru ca nu mai ai dorinta sau pentru ca simti ca trebuie sa mai cresti, sa devii cine simti ca inca nu ai devenit?

goldiada gold: te intreb pentru ca poate trec prin ceva asemanator

Daniel D. Marin: a, nu. la mine niciodata n-a fost asa. am scris doar dintr-un impuls strict interior.

goldiada gold: urasc cartea mea de debut

goldiada gold: as fi vrut sa nu fi publicat

goldiada gold: m-am grabit

Daniel D. Marin: eu n-o urasc. sunt eu in ea, tulburator de mult. as ascunde-o publicului, de aceea n-as vrea-o publicata. iar ca literatura... nu e cel mai "trendy" volum

goldiada gold: poate ca pun si eu mina pe ea

Daniel D. Marin: n-as vrea

Daniel D. Marin: totusi daca o s-o traduc iti promit ca iti trimit varianta ei in engleza

goldiada gold: nu simt inca in engleza

Daniel D. Marin: a, nici eu.

Daniel D. Marin: dar ar fi ceva nou, un alt volum, poate. m-as simti mai departe de propria interioritate in el. de aceea spuneam ca varianta in engleza ti-as putea-o trimite.

Daniel D. Marin: altfel ma simt prea descoperit

Daniel D. Marin: mi-e groaza cand imi inchipui ca unii critici (doar cativa, ca n-a avut difuzare) mi-au citit cartea

goldiada gold: de ce simti asta?

Daniel D. Marin: nu stiu... sunt prea mult eu acolo

goldiada gold: si e dureros sa te stii "prea mult tu" si sa te vada altii atit de dezgolit?

Daniel D. Marin: nu... nu e dureros sa ma stiu prea mult eu. dar e foarte putin confortabil sa-i stiu si pe altii acolo, in acel spatiu. eu am locuri in care imi place sa fiu doar cu mine

goldiada gold: poate ca e ceva barbatesc, poate asta tine de voi

Daniel D. Marin: nu, in nici un caz

goldiada gold: poate femeile aici se vor mai vulnerabile, adica accepta mai usor ca cineva sa intre in spatiul acela

goldiada gold: sa cotrobaiasca acolo, dar sa nu judece

Daniel D. Marin: daca n-as fi inca atat de legat de el as putea accepta mai usor.

goldiada gold: acum chiar ca sunt si mai curioasa

Daniel D. Marin: dar e de o intimitate cutremuratoare. cineva m-ar citi f mult daca s-ar uita cu atentie in el. ma si mir ca acei critici n-au observat (si e bine ca n-au observat)

goldiada gold: stii ca uneori cind vorbesti cu cineva pe net faci repede repere si te sprijini pe ele, dar tu parca esti ca argintul viugoldiada gold: apari si dispari si apari diferit

Daniel D. Marin: nici nu prea stiu ce vrei tu sa aflii, de fapt. nu pot decat sa fiu la fel de surprins

goldiada gold: nu pot sa prind "imaginea ta"

goldiada gold: ma intereseaza mult cum sunt sau se cladesc alti oameni, cum cresc, cum evolueaza

Daniel D. Marin: eu ma transform zi de zi, si uneori sunt pe deplin constient de asta. de pilda, la mine poezia s-a cristalizat (la un moment dat) in altceva. si de aceea n-am simtit ca s-ar fi rupt ceva din mine, n-am simtit nici o lipsa

goldiada gold: dar de ce nu mai scrii acum

goldiada gold: de ce te-ai oprit sau incetinit din drumul pe care ai pus niste pasi

Daniel D. Marin: nu mai scriu pur si simplu. nici cand am inceput sa scriu nu mi-am programat. nici cand n-am mai scris. s-a absorbit firesc in altceva. asta nu inseamna ca refuz sa mai scriu vreodata daca o sa-mi vina, a, in nici un caz. eu nu controlez lucrurile astea.

Lovinescu & Spirite încinse la Cafeneaua Erotică

momentul Breban în Club A

reacţiile la acest post aici

Ati auzit de E. Lovinescu este o întrebare a scriitorului N. Breban adresată (nedrept) unei întregi generaţii după ce a fost întrebat în numele căror instanţe critice îşi permite să ne spună ceva despre opera sa. Aşa aş descrie, pe scurt, reacţia unui "monstru sacru" atunci când dialogul lipseşte. De partea cealaltă, Ovia Herbert, protagonistul din colţul unei săli, asimilat unei întregi generaţii. Un Ovia Herbert pe care eu nu îl aprob, pentru că în loc de o polemică, oricât de în contradictoriu, a preferat calea cea mai scurtă spre înjurătură. Când ar fi putut să aplice o “corecţie” de cunoştinţe de literatură universală, pentru că Breban l-a rugat, pe un ton cât se poate de ok, şi în defensivă, zic eu, să-i spună ceva despre Palahniuk, ca recomandare de lectură. Abia asta m-aş fi aşteptat să producă dezbatere. Şi poate că “bătrânul Breban” ar fi fost pus în dificultate, ar fi fost prins în "off-side". Da, a existat un astfel de moment. Pe care Ovia l-a ratat lamentabil. S-a comentat deja, poate prea mult, şi nu ştiu dacă se observă imaginea. Nu e vorba aici (doar) despre obrăznicie agresivă, gratuitate etc. Ci de o (in)cultură a dialogului. În Club A s-a ţipat, pus la zid. Dar dintr-un singur colţ.

Florence

Firenze. back in 2007

mm' poetry (II)

1. Ce conducator de cenaclu/atelier de creatie etc. a avut o influenta asupra evolutiei tale poetice?

2. Ce inseamna pentru tine incadrarea intr-o generatie de creatie literara, ce inseamna sa fii in prim plan si ce nu?

3. Daca ti-as cere un mic tablou al generatiei tale ce ai pune in el?

gondola

canal grande. venezia. still last year.

mm' poetry (1.3)

3. Ce reprosezi cel mai mult poeziei douamiiste, ce ai vrea nou?

Viena International Centre

Palatul Imperial. Viena

mm' poetry (1.2)

2. Ce carte a unui poet douamiist ti-a placut cel mai mult?
(de ce)

Munich, one year ago

daca n-aţi fost deja la München, o puteţi face pe ultima sută de metri. Oktoberfest-ul de la München este cel mai mare festival din lume dedicat berii. din anul 1950, parada de costume populare bavareze a devenit tradiţie, fiind impresionantă. unele naţionalităţi sunt atât de fidele Oktoberfest-ului încât au primit şi spaţiu privilegiat: al doilea week-end este dedicat italienilor, a căror prezenţă numeroasă şi gălăgioasă la Oktoberfest este constantă; dar am întâlnit şi români.

Oktoberfest-ul începe în jurul datei de 20 septembrie şi se termină în prima duminică din octombrie.

mai aveţi... o zi! Prost! (varianta germană a românescului "Noroc!")

Altes Rathaus

Chinesischer Turm. München

inedit. ElenaV

am dat peste "8 minute...". e din... 2003. practic din cauza lui am iniţiat paginile "nişte tineri.ro", pe care le-am continuat vreo trei ani şi ceva.

"8 minute altfel, cu Elena V", Oglinda literară, rubrica niştetineri.ro, octombrie 2003

Daniel D. Marin: S-ar spune că (nu) eşti o poetă explicită. Eu n-am decât 8 întrebări, intri în reţea?

Elena Vlădăreanu: „Reţea”? Nu-mi place cuvântul ăsta, mă face să mă gândesc la personajele care nu au ce face şi stau cât e ziulica de lungă în faţa computerului, pălăvrăgind virtual cu unul cu altul. Se cheamă că sunt în reţea. Dacă e vorba despre o astfel de reţea, nici nu mă gândesc.

DDM: Ok, atunci mult mai dinamic. Şapte minute, fix şapte întrebări. Ce (nu) înseamnă poezie erotică?

EV: Cu alte cuvinte, mă întrebi cum văd eu ceea ce scriu: erotic sau nu. Poate chiar ar trebui să iau foarte în serios această întrebare. După cum probabil (nu) ştii, nu scap de remarci păguboase, care mai de care mai vulgară, mai lipsită de bun simţ (există un maestru şi aici, ca peste tot; nu-i mai dau numele, m-am cam plictisit să-l tot trag afară din anonimat). Atunci când scriu, îmi este foarte rău (de aceea şi scriu, nu?). Existenţial vorbind: un dezechilibru, o stare de criză. În faţa unei astfel de stări nu rămâi niciodată singur. În textele mele, eu vorbesc cu mama, cu iubitul meu (de cele mai multe ori, ipotetic), cu fratele meu. Dacă mi-aş privi textele cu foarte multă răceală, nu le-aş considera erotice. Odată, Octavian Soviany mi-a spus că poemele mele sunt ca o „Cântarea Cântărilor” profană. Mie mi-a plăcut asta.

DDM: Cum trăieşti tu starea poetică?

EV: Scriu puţin şi foarte rar. Dar atunci este ceva intens, nu ştiu cum să-ţi explic. Iar eu devin extrem de nesuferită. Este ca şi cum ţi-ar creşte un strat de sticlă pe piele pe care te-ai chinui să-l jupuieşti. Înţelegi?

DDM: Un strat de sticlă... ceilalţi nici nu l-ar putea remarca. De ce scrii?

EV: Ei, de ce scriu?! Pe cineva care nu scrie îl întreabă cineva de ce nu scrie? Nu ştiu de ce scriu. Simt că asta îmi face bine. Mă gândesc uneori: modalitatea de expresie s-a schimbat foarte mult, neîndoielnic, totuşi noi tot nişte inadaptaţi am rămas, deşi nu ne place şi nici nu e frumos s-o recunoaştem.

DDM: Eşti redactor la pagina de cultură a unui cotidian central, eşti studentă la „Litere”, eşti din Medgidia. Te vezi trăind măcar o singură zi la Paris. Te plimbi pe... Magheru. Cum te împaci cu oamenii de lângă tine?

EV: Cum să mă împac, bine. Cel puţin aşa cred eu. Iar dacă nu mă împac, trebuie să ştii că există un singur vinovat: eu. Sunt structural asocială. Sunt zile în care nu vreau să văd pe nimeni, în care nu vreau să vorbesc cu nimeni. Tot ce doresc este să ajung cât mai repede acasă şi să mă închid în camera mea. Uneori, mai primesc câte o invitaţie în câte un club. Prima dată mă bucur că s-a gândit cineva să mă scoată din casă. Cu cât se apropie mai mult acel moment, cu atât simt că intru într-o stare de panică. Până la urmă încep să mă doară toate cele. Şi tot acasă ajung.

DDM: În lumea literară eşti privită cu simpatie. Te face să te priveşti cumva altfel?

EV: Ciudată întrebare. Adică dacă am o părere mai bună despre mine? De altfel nici nu sunt foarte sigură că sunt privită cu atâta simpatie. Ce să zic? Îmi place când oamenii sunt prietenoşi.

DDM: Care este relaţia ta cu -uneori, obiectul tău de lucru- cărţile pe care le citeşti?

EV: Relaţia mea cu cărţile este una lipsită de prejudecăţi – parcă aşa începe caracterizarea unei relaţii. Lăsând gluma la o parte, eu sunt dintre aceia care obişnuiesc să citească mai multe cărţi în aceeaşi perioadă de timp. Le numărasem la un moment dat: când am trecut de zece mi s-a făcut frică şi m-am oprit. Această „lipsă de măsură” ar putea trece drept neseriozitate sau ştiu eu cum altfel. Pe mine mă provoacă această manieră de a aduna cărţi în jurul tău. E drept că într-o mare măsură sunt şi obligată să citesc cel puţin două-trei pe săptămână. Trebuie să spun şi că dintre aceste „cel puţin două-trei” nu se nimereşte mereu şi cartea în care să mă refugiez. Atunci o adaug şi pe aceasta. Care, nu ştiu cum se face, de la primele pagini mă face să mă gândesc la o altă carte pe care nu am apucat încă să o citesc, ba chiar uitasem de ea şi tot aşa.

DDM: Deschide atunci o carte la întâmplare. Vezi cumva dincolo de această întâmplare. Ce-mi poţi spune acum despre Elena V?

EV: „Nu ştiu, n-am dovezi, vom vedea sau mai degrabă nu o să ştim niciodată, Marta cea moartă nu va şti niciodată ce a făcut soţul ei în Londra în acea noapte, în timp ce ea agoniza lângă mine, când se va întoarce, ea nu va mai fi ca să-l asculte, ca să asculte povestea, închipuită poate, pe care a hotărât el să i-o relateze”. Cum îmi plac jocurile, cititorii pot afla că am deschis o carte şi am citit această frază. Este din „Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”, un minunat roman al scriitorului spaniol Javier Marias. Mare lucru nu îţi pot spune despre Elena Vlădăreanu. Doar că i s-a făcut un dor nebun de această carte...

Goldsmiths’ Passage

Brukenthal National Museum

Passage of Steps

The Stairs' Passage

panorama e il centro storico di Sibiu

Large Square

Sibiu è, con Lussemburgo, capitale europea della cultura per il 2007

Council Tower

Sibiu was designed following the vote of the European Union Ministries of Culture Council to be the European Capital of Culture in 2007 together with Luxembourg.

www.ro

Oglinda literara, septembrie 2007

Argeseanu Gabriel: Günter Grass, laureatul premiului Nobel pentru literatură, afirma că literatura trebuie să fie subversivă. Literatura publicată pe net este subversivă sau adversivă?

Daniel D. Marin: (În acest moment) în nici un caz "subversivă". Decât poate pentru autorii înşişi. Uitaţi-vă la titlurile textelor: "mai sunt un pic de mine în emisfera dreaptă" (Maria Gold), "sub Mine, covOrul e uD", "cineva toarnă acuarele în ţevi", "cum să trânteşti un poem", "noutate!!! / cam. 109 miroase a sex (să cad peste voi)" (Sorin Despot); "Preacurvire şi sex (gem seşăn lui enaque cu afecţiune ficiăring sorin, descTop şi iuliean)" (Iulian Poetrycă & Sorin Despot); "grigore de doi singur", "balada tânărului cu activitate sexuală redusă" (Mihai Drăghicioiu); "romanian summer hits. vol. 1 (semper fi, to blu)", "wouldn't it be good to be in your shoes even if it was for just one day", "prostii numai prostii", "Psyche. unltd" (Tosa Claudiu); "de unde @am ieşit eu?", "în Jur", "când zâmbesc nu arăt mai mulţi dinţi decât voi", "am făcut pipi pe narcise", "am doi sâni frumoşi", "sorin m-a făcut să promit" (Eugenia Panico). Hose Pablo şi-a intitulat mai multe poeme "super text" (mi-a spus că şi le-a intitulat aşa pentru că exact asta sunt: super texte). Cel mai "prolific" pare a fi Dan Cârlea, nu doar cu titluri, dar şi comentarii fără nici o legătură cu textul: "criogenizaţi de blitzuri (suntem între buricul şi sexul serii bucureştene)", "intensă: Publicitate (poezie de 7 stele sau de un pateu)", "vacă, ştiu că sunt un porc (cu gândul la un cavou de carne vie)", "Pe Masa tăcerii: Flegmatic şi zidit în alergare", "2 taine vă spun (vă uitaţi ca curca-n leme)". De la acestea din urmă şi până la diaconizarea spaţiului literar virtual nu e decât un pas...

AG: Crezi că titulatura „Atelier literar de poezie şi proza, poezii româneşti, literatură şi cultură” poate exclude trauma eşecului literar pentru cei care au ca punct de reper doar comentariile de pe site-urile literare?

DDM: Trauma respectivă nu e extirpabilă. Depinde de mize, de false mize, de felul în care cineva se raportează la ceva... Sunt autori care scot 20 de cărţi, cu mari sacrificii materiale, şi nu-i ia nimeni în seamă. Pentru ei e o dramă. Spaţiul virtual e şi mai păgubit din anumite puncte de vedere. Nu prea sunt critici literari cu o cât de mică notorietate pe site-uri. Care să "impună". Şi apoi, textele vin în cascadă, sunt imposibil de „imortalizat”. Din punctul acesta de vedere, un atelier virtual cu sute/mii de membri nu face nici măcar cât o palidă consolare.

AG: Deşi netul literar este prezent în fapt şi producţie (literară), mulţi cred că este doar o activitate de margine. Centrul fiind dominat de „paper”, iar creşterea constantă a vânzărilor de carte, chiar aici în România – chiar dacă circulaţia cărţii este tributară sistemului ineficient de librării (aş zice falimentar în multe zone ale ţării), face ca mulţi să le dea dreptate celor ce plasează această activitate în zonă marginală. Interesant că şi internauţii literari folosesc „paper”-ul ca mod de identitate scriitoricească (or apartenenţă la curentele literare), întărind indirect, chiar dacă nu susţinut declarativ, afirmaţiile celor care nu cred în literatura virtuală (repet: INDIRECT!). Tu cum comentezi?

DDM: Consacrarea, prestigiul le aduce "paper-ul", şi le va mai aduce câţiva ani (nu "secole", cum spunea Nicolae Breban), dar nici colecţiile on-line, cum ar fi "LiterNet", n-ar fi de neglijat. Mai ales în contextul unei tendinţe care se va generaliza la un moment dat: produsele literare multimedia. Legat de vânzările de carte, nu ştiu cum/cât au crescut. Dar vă pot spune cine citeşte astăzi un poet tânăr: tot un poet tânăr. Şi, de obicei, pe web…

AG: Persistă impresia că nu doar pe site-urile mici, dar şi pe „Agonia.ro”, deci pe un site cu mii de utilizatori, există apartenenţa la anumite nuclee numite de unii „găşti”. Comentezi pe… şi pe …, ai şansa să primeşti steluţe şi o să fii citit (nu includem aici pe cei care scriu foarte bine). Crezi că se întâmplă aşa ceva? Argumentează răspunsul şi poate specifici la ce gaşcă te simţi arondat” (numai dacă!)?

DDM: Surprinzător, am fost şi eu "arondat" unei "găşti". Dar nimeni n-a fost în stare să precizeze cine mai face parte din ea. Ceea ce confirmă că aparenţele pot fi destul de înşelătoare. Există, neîndoielnic, găşti, unele vizibile. N-au "principii", "program literar" şamd. Sunt conjuncturale. Dar cel mai interesant e să stai în afara lor. Şi să-ţi atragi singur notorietatea. Şi să nu-ţi pese de ea.

AG: Consideri că după 1990 s-a produs o descentralizare a literaturii române?

DDM: Depinde ce înţelegeţi prin "centralizare". Provincia (tot ceea ce e în afara Bucureştiului) rămâne la periferia literaturii în continuare. Pe de altă parte, Capitala n-are un Festival de literatură anual. Oraşe precum: Botoşani, Piatra Neamţ, Satu Mare, Timişoara, Bistriţa, Târgovişte, Galaţi, ca să amintesc doar câteva din cele mai importante, au! Există şi edituri mari (Polirom, Paralela 45) şi câţiva critici foarte, foarte importanţi în provincie!...

AG: Putem spune că activitatea literară din cenaclul „Agonia.ro” are o raportare monocentrică după modelul francez (Parisul, bunăoară)? Sau poate s-a luat în discuţie (mai aproape de interesele celor care publică pe Agonia) raportarea pluricentrică – vezi modelul american, şi de ce nu cel german?

DDM: Nu! "Agonia.ro" este pur şi simplu un spaţiu în care intră cine vrea şi se afirmă cine poate. Ar putea fi un mijloc de popularizare a poeziei. Dar nu e. Mai recent, şi un mediu atractiv pentru tinerii poeţi, care ar putea intra în atenţia unor critici literari, pentru că, pe lângă cenaclul virtual, s-au reluat şedinţele cenaclului live. Dar sistemul de promovare nu funcţionează. Cenaclurile din Capitală sunt aproape fără ecou. Din 2000 şi până în prezent doar Marin Mincu şi (dar demult) Ianuş au resuscitat ceva pe la noi.

AG: Nu întâmplător am adresat întrebările legate de raportare la Centru (a nu se înţelege că este obsesia raportării la „centrul de putere”). Agonia.ro este o comunitate virtuală internaţională şi, deocamdată, raportarea Centru – adică zona de administrare a siteului – este monocentrică. Agonia nu a dezvoltat, vizibil, o raportare pluricentrică (SUA, Canada, Germania etc). În aceste condiţii funcţionează fără repere concrete?

DDM: "Reperele" ar fi textele evidenţiate de editori. Ele reprezintă imaginea site-ului. Din ele se vor alcătui antologii şamd. Cât priveşte raportarea pluricentrică, ar fi interesant. Dar şi foarte greu de făcut. Se scrie foarte puţină poezie românească bună în acele centre.

AG: Citeam în interviul lui Andrei Ruse răspunsul lui Marius Ianuş la întrebarea despre literatura online: ”Cred că, din păcate, tendinţa ceauşist-pionierească, mai precis: colhozistă, e prea puternică - autorii tineri au învăţat deja să facă jocuri de interese de felul celor implementate de instituţiile celor mai bătrâni. Sunt puşti de douăzeci de ani care înainte să debuteze literar au cenzurat autori importanţi”. Putem considera literatura online doar un prilej de a arăta (sau încearcă să arate) cât de „inteligenţi” sau „culţi” suntem? Urmărim noi mai mult „gloria” decât să comunicăm lucruri importante?

DDM: Am putea (considera literatura on-line "doar un prilej de a arăta...")! Dar ar fi păcat! Pentru că, indiferent de intenţia din umbră, ceea ce se produce o surclasează. "Reţeta" vizează gloria, dar se mixează pe comunicare. Vrei să "furi" cât mai mult, dar (şi) comunici foarte mult! Vrei să pari "cult", dar te şi interesează ce spun ceilalţi! Însă Ianuş are dreptate: puştii aceia chiar îi cenzurează pe alţii. Pentru că vor (alt)ceva: să promoveze acel tip de scriitură pe care ei îl consideră "simpatic"! Ţinta ar fi să se "comunice" pe ei. Chiar dacă de multe ori ajung la minciună. Sau la teribilism. Sau la "biografisme" învăţate pe bandă. Poeţii sunt şi un pic perfizi. Declară (mai nou) că îi preocupă numai şi numai cititorul. Când, de fapt, îi preocupă prea puţin.

AG: Valoric vorbind, site-ul ,datorită globalizări, neraportat pluricentric este permisiv literaturii de mâna a doua şi a treia? Poate descalifica într-un târziu importanţa actuală a (şi mă întorc mereu la el) siteului Agonia.ro? Nu ar fi mai bine ca cei primiţi în familia Agonia să domine valul literar apărut după descentralizare, având ca strategie schimbarea ierarhiilor literare?

DDM: Un site cu peste 20 000 de membri nu poate schimba nici o ierarhie (de aceea au apărut site-urile elitiste: Club literar şi Hyperliteratura, primul - de autori ce au confirmat, în special douămiişti; ultimul - de direcţie)! În orice caz, nu de unul singur. Evident că e permisiv literaturii de mâna a doua şi a treia! Este permisiv oricărei literaturi, dar vor predomina cele de mâna a doua şi a treia. Nu poate nimeni pretinde să avem 20 000 de autori excepţionali. Nici 100. Nici 50! Pe "Agonia" intră cine vrea, când vrea. E un fel de ghiveci din care poţi rămâne cu ceva. Nu e vorba ca "familia Agonia" să schimbe ierarhii literare... E vorba ca din acei 20 000 fiecare să schimbe ceva!

Viseul de Jos

lectura de protest la tvr

suspendam totul si mergem la televiziune!!!

""La 7 seara, la poarta din Pangratti a TVR. 10 minute (sau cit o fi) de lectura de protest (irene a numit asta lectura de protest, mi se pare ca suna foarte bine). Nu miting, nu flashmob - citit pur si simplu. Venim fiecare cu o carte si citim acolo, pe strada. De ce? Fiindca nu sintem de acord cu scoaterea din grila a emisiunilor culturale, mai ales a emisiunii “Lumea citeste”. Pe mine ma priveste personal, in calitatea mea de cititoare. Sper ca si pe voi. Sper ca vedeti si voi in TVR o institutie platita din banii nostri, ai tuturor, care are obligatia, pur si simplu obligatia, sa fie decenta. Sa reflecte pur si simplu realitatea. Or, in realitate, Lumea citeste! Asta se vede si pe bloguri"".

o sa vin si eu cu o carte (volumul meu, daca-l mai gasesc), sa faceti la fel! motivele le gasiti, in detaliu, aici



G. Pruteanu & D. Bucurenci & others, amical :)


in primele 10 minute

mm' poetry (I)

1. Ce poet douamiist a insemnat ceva pentru poezia pe care o scrieti in prezent?
(de)ce?


observ din ce in ce mai multe raspunsuri anonime, pe care nu le-as putea folosi in cazul publicarii anchetei intr-o revista, de exemplu. de aceea, as avea rugamintea sa va semnati si, daca se poate, sa raspundeti la fiecare din cele trei intrebari

Belgrad

Sofia

new post :)

"Cotton Castle"

Welcome to Pamukkale!

Saluti di Bodrum!

Saluti di Bodrum

Bodrum (ancient Halicarnassus) is situated on a peninsula facing the island of Kos (Greek Island) and is the hometown of Herodutus ("Father of History"). Homer's description of Bodrum as "The land of eternal blue". Built on a peninsula formed by the meeting of the eastern and western harbors, Bodrum, with its narrow streets winding down to the sea, is famous for its castle, its world-renowned yachts, its shipyards and the dazzling white houses and tombs lining the shores of its two harbors.


THE MAUSSOLEUM OF HALICARNASSUS

The monumental tomb of Maussolos, King of Caria, is the site of one of the Seven Ancient Wonders of World.


THE ANTIQUE THEATRE

The 5000 seat theatre built in the 4th Century B.C. is in the Hellenistic style and is dated to the Maussolos period. There are hundreds of rock-cut tombs in the slopes of "Goktepe" hill above the theatre.


WATER CISTERNS

Around the Bodrum Peninsula there are over 100 cisterns. These dome-shaped cisterns, built during the Ottoman period were used by the inhabitants to collect winter rainwater to water their fields and their livestock in summer.


BODRUM CASTLE

The Crusader Knights of Rhodes built the Castle in honour of St. Peter in the 15th Century AD on the site of an earlier palace & temple. It is presently the home of Bodrum Museum of Underwater Archaeology, which is one of the largest underwater archaeology museums in the world and the only one in Turkey.


GULETS

One of the things for which Bodrum is renowned is the wooden "gulet" yacht, a craft unique to Bodrum. Since 1989 Bodrum has been host to "The Bodrum Cup Wooden Yacht Race", an annual event which take place in the third week of October.


De Bodrum îmi voi aminti şi pentru că a fost primul loc în care cineva m-a invitat pe un yaht :)

Nobel vs. Nobel

1. Ce scriitor roman ar merita sa ia premiul Nobel?

Paul Goma? Norman Manea? Mircea Cartarescu?

2. DE CE (nu)?
:D












Università degli Studi di Pavia

Athina (Athens) summer streets

nu e nimic aici

as fi vrut sa fie interviul cu Elena V. nu e.

Salonic, Museum of Bizantine Culture

at the Hellenic Parliament